A schia nu se conjuga la singular

Daca prin reducerea universului la absurd se sta un uichend pe camera, urmatoru-i musai in coborare libera, de culoare ros-albastra.
Zis si uichend: sambata la 7:07 AM se da alarma si pe o voce militaresc-duioasa incepe cantarea: “Hai sus! Hai sus! Hai sus!” Marai, carai, ma intorc pe partea celalta, imi pun plapuma in cap, latru si intr-un final deschid o jumatate de ochi. Vad un zambet de 337 de m2 care ma hotaraste sa parasesc domiciliul conjugal, bombanind, cum altfel?!
Luam iar o mie de miliarde de lucruri dupa noi si ne punem pe masineta. Scot nasu’ afara: un frigu’ dracu, o ninsoare, o liniste in Praga- toate numa bune de motait si lenevit. Dar nuuuu, noi plecam pe coclauri. Booon: pornim Google Maps, tastam Hochficht si partieeeee. Dupa 55 de km de autostrada am simtit potentialul de stire. Dupa inca vreo x km de drum european am simtit un fior. Dupa vro alti y km de drum judetean era clar ca e mai bine sa tac. Cand am ajuns in padure insa, am inceput sa plang. “Suntem in padureeeeee, la dracu in praznic, cu Gugalu’ tau care ne-a adus aici si nu mai stie sa ne duca inapoi in civilizatie!!!” A incercat el sa imi arate cum se ingroasa dunga de pe telefon si cum mintenas o sa ajungem in Austria si cum totul o sa fie minunat, dar n-a avut cu cine sa se inteleaga (o vreme)!

Niste taceri mai tarziu si doua zambete ajungem intr-un fel de asezare omeneasca cu partie. Ningea:) prin urmare am fost convinsa ca pe asa o vreme nici nu s-a auzit de schiat si ca o sa primesc un pat imens si masaj. Gresit! Nici nu mai conteaza ce meritam ca am primit una bucata partie albastra si schiuri sa fac, nu ce vreau eu cu ele, ci ceva util pentru viitorul nostru. Abea le-am pus, nu stateau cum trebe, alunecam, eram infasurata in o mie de layere…ufffffff. Am urcat. Imi doream sa dureze cu orele drumul ala. Sus ningea si mai tare (wow, ce surpriza) si era un frrrrrig de-mi clantaneau claparii in picioare. Cand m-am oprit din bolboroseala, am deschis ochii am vazut cea mai minunata partie din toata lumea mea de pana acum. O frumusete de sufragerie! Eram convinsa ca nu o sa imi mai amintesc nimic de la prima lectie. Dar culmea, cand a inceput sa urle: misca fundu’, indoaie genunchii, da din maini, mi-am recapatat memoria. Dupa prima tura, clasicul: eu nu mai pot! am obosit! vreau acasa! Nu tatutzu: sus! A urmat a doua tura si a treia la finalul careia chiar nu am mai putut si ne-am indreptat atentia si puterile spre un loc unde sa innoptam.
Am ajuns intr-un hotel-labirint cu un pat imens si prietenos, ape termale, piscine, saune si alte d’ale relaxarii. Daca as fi putut ignora goliciunea in exprimarea fizica a vecinilor, m-as fi relaxat. N-am putut, si am iesit de acolo mai contorsionata decat am intrat. Mai bine ramaneam pe partie, zic!

In a doua zi de schi am dansat lambada in sufrageria despre care va vorbeam si nu ma mai saturam. Am descoperit (dupa neste explicatii) ca daca imi las o parte din greutate pe piciorul din exterior, nu mai am dureri. De aici totul a fost ca-n povesti. Ba chiar am incercat sa schiez din picioare si mi-a si placut pana cand am cazut in dinti. Evident ca frumuselu’ meu de paznic s-a prins si a inceput sa ma fugareasca verbal. 6 ture mai tarziu eram tare fericita ca in sfarsit a inceput sa imi placa. Lectiille urmatoare vor fi cu gasca de placari, fete cucuiete, copii nazdravani si catei veseliuci la Sölden!